De cand am cunoscut-o pe Otilia Mantelers, jocul nu mai este, pentru noi, doar o metoda de distractie si relaxare, este si o metoda de conectare dar si o foarte puternica unealta spre vindecare. Multi dintre voi ati auzit, sunt convinsa, de puterea miraculoasa a jocului in vindecarea unor frici sau chiar traume dar multora ne este greu sau nu stim cum sa aplicam aceste metode. Chiar si dupa cursurile Otiliei, chiar si dupa momente in care mi-a iesit cate un micut joc vindecator, inca nu gasesc drumul spre ACEL joc, care il va putea ajuta pe copilul meu sa isi scoata la iveala emotiile macar si, in timp, sa il si ajute sa vindece cate putin.
Imi doresc sa va povestesc in continuare despre una din fricile lui Stefan, cred ca cea mai mare si ce ne-a ajutat pe noi sa trecem, in mare parte, peste aceasta frica. (Observatie: Prima data frica va fi constientizata si acceptata de catre parinte!)
In urma cu vre-o 2 ani am avut un incident cu un catel. Eram in curtea noastra de la bloc, unde aparuse, de undeva, un catel, foarte jucaus deltfel, dar care, pe Stefan l-a luat pe nepregatite, cand a sarit pe el sa se joace. Catelul era pui dar, cam de aceeasi inaltime cu Stefan si s-a mai urcat si cu labutele pe el si a inceput sa il linga pe degetele. In acel moment Stefan s-a speriat foarte tare de reactia brusca a catelului si a inceput sa planga foarte tare.
In timp ne-am dat noi seama ca, de atunci, lui i-a fost foarte de caini, si cu timpul frica a mai crescut, desi ii sunt foarte dragi si si-ar dori sa se joace cu ei. Dar de fiecare data cand vedea un caine intreptandu-se spre el ii era frica rau, de multe ori se agata de mine si incerca sa se urce in brate la mine, sau la tati. Orice ii spuneam noi era in zadar, lui ii era atat de frica ca tremura de multe ori cand vedea un caine mai mare sau chiar si unul mic dar mai agitat, sau care se intrepta spre el.
De fiecare data povesteam, ii spuneam ca ii intelegem frica, ca e OK, ca e normal sa ne fie frica de anumite lucruri, ca sunt caini fara stapan care nu stim ce vor si e bine sa ne ferim de ei dar sunt caini pe care ii cunoastem si cu care ne putem juca in voie. Ii aratam pe strada catei mici si dragalasi. L-a intrebat ce simte in acele momente, cum simte frica. Am incercat si mici joculete de-a catelul, toate au ajutat, putin, dar nimic nu l-a putut ajuta incat sa isi infrunte frica si sa mai sara cu disperare in brate cand vede un caine.

 
Toate, pana am ajuns sa o cunoastem pe Bailey si pe minunatii ei prieteni. Bailey este o catelusa minunata pe care am cunoscut-o la Atelierul Cric Cric. Bailey este o catelusa antrenata special pentru Activitati asistate de animale (AAA), este o catelusa antrenata sa nu reactioneze brusc la stimuli externi, sa isi regleze emotiile dar in acelasi timp sa fie foarte jucausa iar asta am vazut la fiecare atelier.
Anca Zagrian, este psiholog si a creat, impreuna cu Iulia Lazar, instructor canin si "mamica" lui Bailey si artistica si jucausa Delia Gavlitchi, un atelier plin de imaginatie si voie buna. Atelierul pentru dezvoltare sociala si emotionala Cric-Cric este un program de dezvoltare socio-emotionala pentru copii intre 4 si 7 ani, care are la baza povesti cu talc si activitati asistate de animale.
Atelierul s-a derulat pe o perioada de 8 saptamani, iar in fiecare saptamana s-a abordata cate o tematica diferita dar conectate intre ele si gandite progresiv, iar asta mie mi-a placut mult, copiii putand experimenta gradual fiecare traire, fiecare emotie, fiecare poveste, fiecare joc.

Iar noua, acest atelier, ne-a adus mai mult decat atelierul in sine, ne-a scos la lumina un joculet, propus de Stefan, mie nu mi-ar fi venit ideea, un joc terapeutic foarte "puternit". 
Se facea ca un ursulet era Stefan, eu eram eu (mama) si Stefan era catelul dragut (Bailey) si traiau toti 3 impreuna. A intrat la un moment dat in joc, inca un ursulet, care era cel mai bun prieten al lui Stefan. Catelul era nou in familie iar prietenului nu ii era frica de catei, lui Stefan ii era frica de catei, prietenul ii tot spunea lui Stefan sa mearga impreuna sa mangaie catelul, sau sa ii dea sa manance si de fiecare data Stefan zicea ca ii este frica, iar prietenul insista si ii spunea lui Stefan sa incerce, macar putin, ca este un catel cuminte, si Stefan incerca, dar de fiecare data se intampla ceva, ba din greseala catelul era sa il muste pe Stefan in timp ce ii dadea sa manance, ba catelul se speria in timp ce Stefan il mangaia, iar Stefan se speria si plangea foarte tare si nu mai voia nici sa il vada pe catel si se ducea in brate la mami. Precizez ca absolut toate aspectele mi-au fost indicate de Stefan, eu doar faceam ce zicea el, il mai intrebam din cand in cand "ce face mama acum?".
Dar cel mai impresionant aspect si care l-a cerut de foarte multe ori repetat, in multe saptamani dupa ce l-am jucat prima oara, a fost partea cu plimbatul catelului. Iata cum a a fost:
Mama: "Stefan, vrei sa iesi la plimbare cu catelul?"
Stefan (ursuletul deghizat in Stefan): "Nu, nu vreau! Imi este frica sa ies cu el la plimbare, daca ma musca"
Mama: "Te inteleg, dar as vrea sa incerci, stiu ca ti-ar placea!"
S: "Bine, doar putin"
Stefan ia catelul de lesa si iese la plimbare. Deoadata apar niste caini rai si fiorosi si incep sa latre, iar catelul se sperie foarte tare si incepe sa o ia la fuga, iar Stefan, agatat de lesa, este nevoit sa fuga dupa el si striga la catel sa se opreasca si catelul nimic, si S. incepe sa planga si o striga disperat pe mama sa il ajute ca nu mai poate opri "catelul asta rau!". Dupa ce catelul alearga mult si Stefan plange mult, ajunge mama, opreste catelul si il ia pe Stefan in brate. Ii spune ca este bine, ca acum este cu ea, ca nu ii se mai poate intampla nimic, ca intelege ca ii este frica si il lasa sa planga in timp ce ii repeta ca este in siguranta. Dupa ce S. se linisteste mama il mangaie si pe bietul catel, speriat si el si ii explica lui Stefan ca si catelul este micut si s-a speriat si el si hai sa il mangaiem si pe el sa ii treaca sperietura.

Dupa cum va spuneam, jocul asta l-am repetat de foarte multe ori si eu si tati, de fiecare data impactul emotional era mare, Stefan se speria foarte tare si plangea si striga cat il tinea sa vina mama sa il salveze si sa opreasca odata catelul.
Ne-a ajutat enorm atat atelierul cat si jocul de acasa, care pare ca l-a completat minunat. Acum Stefan se apropie de cateii care "stiu eu ca sunt draguti, mami", se joaca cu cateii bunicilor sau a cunoscutilor, trece fara frica pe langa cateii in lesa, se fereste cu grija, dar fara deranj, de cateii straini care nu sunt in lesa.
Daca va intereseaza Atelierul Cric-Cric sa stiti ca a inceput o noua tura, saptamana asta a fost al doilea atelier, asa ca, inca puteti recupera sau, tura urmatoare, cred ca se va mai face o noua serie in toamna.

Copilul tau ce frici are? Aveti vre-un joculet care v-a ajutat?

Imaginile ii apartin fotografului Robert Puteanu, caruia ii multumim pentru surprinderea unor cadre autentice si redarea lor cu o tusa speciala: www.facebook.com/robertpphoto