E abia mijlocul saptamanii iar copilul meu este in plina descarcare de emotii si incarcare cu dragoste.
La inceputul perioadei de mamicie, ma blamam cand copilul meu avea perioade din astea. Ma invinovateam ca nu sunt o mama suficient de buna, ca din cauza mea copilul meu are reactii atat de puternice, ma simteam, cateodata, incapabila de a-mi face copilul fericit.
Dar, cu timpul, am invatat ca toti oamenii, mici sau mari, copii sau batrani, pot trai emotii puternice si foarte puternice de fericire, tristete, repulsie, nerabdare, entuziasm, regret, frica, anxietate si multe multe altele. Si am mai invatat, in timp, ca emotiile suprimate cresc "monstruleti". Si am invatat, in timp, cum sa fac fata acestor emotii traite de mine, de copilul meu, de sotul meu sau de alti membri din familie. Am invatat, incet, sa nu le mai iau personal. Am invatat sa ajut in loc sa cresc mai mult "monstruletii". Cateodata imi iese, atunci cand sunt si eu incarcata de iubire si compasiune, cateodata nu imi iese, dar am invatat si ca sunt om, nu sunt Supermama, nu sunt Supersotie, nu sunt Superom si ca e OK sa gresesc, ca pot sa imi indrept greseala, ca pot sa ii spun celuilalt ca am gresit si ca vreau sa fac ceva pentru a ma ierta si pentru ca el sa se simta mai bine.
Recunosc, cu inima pe inima, ca nu sunt o Supermama, copilul meu nu face ce ii spun eu sa faca, atunci cand ii spun sa fac, copilul meu face ce vrea sa faca, atunci cand vrea el sa faca. Nu sunt o Supermama pentru ca nu imi duc copilul la un targ de carti sau in parc cand e frumos afara, ci il duc la cinema, pentru ca asa i-am promis, eu il scot la plimbare si pe ploaie si pe ninsoare, eu ii citesc in fiecare seara la culcare, eu imprumut carti de la biblioteca. Nu sunt o Supermama deoarece nu stiu sa imi fac puiul sa taca, iar copilul meu tipa, plange, vorbeste in continuu atunci cand simte, oriunde simte. Nu sunt o Supermama pentru ca stau sa imi ascult copilul si nu ma grabesc la servici.
Siiii, ma supara oamenii care imi dau "sfaturi" gratuit, dar ii inteleg, cred in intentia lor pozitiva. De ieri dupamasa si pana azi dimineata mi-am "luat-o" de la doi Superparinti, de unde altundeva, decat de la gradi. 
Ieri dupamasa, la gradi:
- Iubitul meu, hai, ca mergem la film! Copilul vine repede, ma pupa si ma intreaba la ce film mergem, eu ii spun ca mergem la un film despre un urs Koala care pleaca in cautarea tatalui sau.
O mamica, draga mie dealtfel, imi zice asa, cu vocea slaba, probabil gandea cu voce tare:
- E asa frumos afara acum, puteti merge in parc!
Eu aud dar nu reactionez in nici un fel. Ea mai sta putin si apoi pluseaza:
- Stii, este targ de carte in centru, sunt doua corturi pline de carti!
Schitez un zambet si ii spun:
Da, stiu!
Si gandul mi-a fugit la teancul de mai bine de 10 carti noi care isi asteapta randul. Dar mi-am spus ca nu are rost sa ma justific si am plecat cu totii, bucurosi, spre cinema. Filmul este reusit, nu e Disney, nu are o imagine "perfecta", dar mesajul e puternic si frumos, despre familie si prieteni. Am plans si am ras cu totii, ne-am conectat.

Astazi dimineata, tot la gradi:
- Mami, ma doare burtica (are emotii cateodata, cand nu vrea sa mearga la gradi)!
- Te cred, puiul mamii! Vrei sa ne uitam la hartiile cu robotei de pe perete?
- Da, vreau sa imi spui sa gasesc iarasi roboteii cu ochi rotunzi sau cap patrat!
- Bine puiule!
Intre timp intrase un tatic si, ca in fiecare dimineata, le spune pruncilor:
- HAIDETI, mai repede, schimbati-va!, copiii executa fara comentarii.
Eu, imi pup si im imbratisez copilul, imi spune ca ar vrea sa mai stam putin, mai stau putin, apoi inca cinci minute, ii spun ca acum chiar vreau sa plec si el sa ramana sa se distreze cu colegii, ca ma intorc dupamasa si ca ne vom distra dupamasa impreuna, ii spun ce vom face dupamasa si cu chiu cu vai reusesc sa plec.
Coboram scarile iar taticul ne ajunge din urma, grabit, si ne spune printre scari:
"Eu, in doua minute i-am aranjat, tac pac, i-am pus sa se schimbe si gata, am plecat!" si rade cu subainteles.

Ce sa zic, ne-am distrat copios de "Eu, in doua minute i-am aranjat" si ce fraieri suntem noi, astia care stam si ascultam plansete si rugaminti de la copii, astia care intarziem la sedinte importante ca am stat cu copilul pe holul gradinitei pana e pregatit sa intre in grupa, noi astia care fugim sa ne revedem copilul dar asteptam zeci de minute sa isi termine joaca, fara sa le reprosam ca "eu am venit mai repede dupa tine si tu nu vrei sa pleci".

P.S. Si pentru ca e Saptamana Internationala a bebelusilor purtati, va ofer o imagine din arhiva noastra, cu una din primele noastre excursii la munte, in marsupiu, cu incurajarea, catre toate mamicile cu bebelusi, de a-si gasi un sistem de purtare compatibil si sa isi poarte copilasii in locuri unde, altfel, nu ar putea merge pana la varste mai mari.