De fiecare data cand aud un copil plangand singur imi vine sa il iau in brate si sa ii spun, cu toata fiinta, ca nu e singur pe lumea asta, ca cineva il iubeste dar este si el prea speriat si nu stie ce sa faca. Cred ca noi, oamenii mari suntem plini de frici, fara sa le stim macar, fara sa le recunoastem. Iar plansul copilului, care striga dupa iubire, ne paralizeaza de frica, de frica esecului ca parinti, ca nu suntem suficienti de buni, ca o sa crestem niste copii defecti, alintati, rasfatati, obraznici, nesimtiti, inconstienti...  De frica a "ce-o sa spuna lumea", ca o sa ajungem batrani si singuri, ca poate creste copilul asta si nu o sa aiba si el un job bine platit, un ban de casa cu 3 camere, de o masina calumea, de vacanta all inclusive, de dat spaga la doctori...si muuulte muulte altele.
Si toate fricile astea navalesc peste noi si nu mai suntem rationali: gesticulam, ne agitam, tipam, zbieram, lovim, aruncam sau plecam, pur si simplu plecam. Iar toate fricile astea nu le simtim ca pe frici, ca se deghizeaza si el, ca sunt demult acolo, si apar ca furie, dezamagire, dispret si le varsam toate peste aceste fiinte mici. De multe ori le varsam fara sa ne dam seama, fara sa vrem, le varsam in felul in care ii spunem sa se de odata jos de pe gardula la, sa se opreasca odata din tipat..., felul in care il privim, felul in care stam in fata lui... 
Iar daca noi facem toate astea, un copil de cativa ani, care are atat de putine momente traite, care abia incepe sa inteleaga ce e timpul si spatiul, care nu demult a mers prima oara, care nu intelege ca mama pleaca dar se va intoarce de fiecare data, ce ar putea face atunci cand ii e frica, ce ar putea sti sa faca, ce ar mai fi capabil sa faca?
M-a intrebat intr-o zi, copilul meu de 5 ani: "Mami, tu cum stii cand sa vii dupa mine?". Am realizat atunci ca el inca isi mai pune intrebarea "daca mama uita sa ma ia de la gradi, atunci ce fac? Daca ea nu mai vine sa ma ia acasa ce se va intampla cu mine?"
Ganditi si voi cum ar fi sa va aflati pe o planeta straina, sa nu stiti nici o directie, sa nu stiti incotro sa o luati sa gasiti un adapost, sa nu stiti de unde sa va luati ceva de mancare sau cum sa faceti asta si sa nu stiti daca maine va fi cineva sa va ajute sa faceti toate astea.
Cam asa se simte un copil lasat sa planga singur, sau cred ca mult mai mult decat putem exprima in vorbe, se simte abandonat si nesigur, singur, mic si lipsit de aparare, mama care pana atunci ar fi dat totul sa il vada razand, in clipa asta grea il lasa singur, fara alinare, fara consolare, fara ajutor.
Iar copiii mici au milioane de motive sa planga, iar motivele lor nu sunt de cele mai mult ori foarte logice pentru adultii care il ingrijesc. Dar despre motive vom povesti alta data.
Ia-l in brate, spune-i ca il intelegi, ca ii e greu, ca si tie ti-e greu uneori, ca esti langa el, orice ar fi, ca il iubesti! Orice ar face, orice s-ar intampla, ca a lovit un copil, ca a varsat cafeaua peste laptop, ca a luat o nota proasta, are nevoie de noi sa il iubim, orice ar face si mai ales cand greseste are nevoie de noi, nu sa il certam, nu sa ii reprosam, nu sa ii aducem aminte ca "ti-am spus eu!" ci sa il intelegem si sa il ajutam sa isi gaseasca singur drumul.