De fiecare data cand aud un copil plangand singur imi vine sa il iau in brate si sa ii spun, cu toata fiinta, ca nu e singur pe lumea asta, ca cineva il iubeste dar este si el prea speriat si nu stie ce sa faca. Cred ca noi, oamenii mari suntem plini de frici, fara sa le stim macar, fara sa le recunoastem. Iar plansul copilului, care striga dupa iubire, ne paralizeaza de frica, de frica esecului ca parinti, ca nu suntem suficienti de buni, ca o sa crestem niste copii defecti, alintati, rasfatati, obraznici, nesimtiti, inconstienti...